L’ink

toamna se numără partiturile

e lucru ştiut că nu pierd nicio ocazie de-a mă urca în tren spre Sfântu Gheorghe atunci când aceasta-mi apare în cale, însă ieri a fost ca-n poveşti

după un irepetabil maraton de înscriere la master (îţi mulţumesc, Şum!!!), am zbughit-o spre Ardeal, la o Seară cu cântec

ştiam formatul evenimentului, ştiam desfăşurătorul, însă nu-mi imaginam ce satisfacţii mi-ar putea oferi postura de spectator, obişnuită fiind cu cea de trepăduş

revin cu povestea itinerariului, deocamdată vreau să vă gâghil  curiozitatea cu nişte imagini de la spectacolul de gală al Şcolii de Toamnă Seri Albastre

View Full Album

skywards :(

mă dă lin

poate să se pună geografia şi de-a curmezişul, astăzi chiar nu mă dă pe spate!

mă înclin în faţa domniei tale, în semn de preţuire pentru felul tău discret de-a fi şi pentru firescul cu care-i inspiri pe ceilalţi să ţi se alăture sau să te urmeze, şi-apoi te strâng în braţe, aşa cum strângi pe un prieten pe care-l intuieşti înainte să-l descoperi!

La mulţi ani! :)

homo sapiens ruralis

sunt născută pe asfalt, dar am crescut “cu puţa-n ţăr’nă”. ca atare, m-am înfruptat în fragedă pruncie din sevele traiului rural, mulţumită ambelor perechi de bunici cu care m-a înzestrat, la naştere, natura umană.

în pofida zestrei mele genetice şi afective, n-am reuşit niciodată să-mi însuşesc condiţia de “fată de la ţară”. nici măcar accentul :) poate tocmai de aceea câteva săptămâni la ţară mi s-au părut cea mai elocventă şcoală de vară la care ar putea participa un tânăr din generaţia mea.

nu m-am adaptat. nu mă feresc s-o mărturisesc! da, am fentat, ba chiar răzbunat ostilitatea cu care m-au întâmpinat toate lighioanele din ogradă, dar pentru orătăniile cuvântătoare şi-nvecinate n-am găsit leac

nici măcar selecţia naturală nu-i o soluţie pentru ceea ce-mi demonstrează, de două-trei ori pe an, cei mai apropiaţi geografic şi depărtaţi spiritual oameni bipezi grăitori cu care am de schimbat un bună-ziua atunci când merg la bunica: homo sapiens ruralis trăieşte printre noi!

certat cu şcoala dinainte să-i scoată tac’su buletin, îl cunoaşte pe Enescu de pe bancnota de 5 RON pe care o întinde creponată la birtul satului pentru a face cunoştinţă cu două pahare de băutură spirtoasă, cu care odată împrietenit, e numai bun de întors acasă şi pus pe bătut nevasta, care se apără cât o ţine gura (şi pe tine urechile)

şi-atunci să te ţii, taică! nu-ţi mai trebuie nici emisiune de divertisment, nici grupaj informativ, nici măcar joc pe calculator! ştirile de la ora cinci se întâmplă peste gardul curţii tale, zi de zi, noapte de noapte, având aceiaşi protagonişti şi-acelaşi nivel de decibeli când sunt difuzate!

e cinic… şi totuşi autentic! e brand local :(

şi dacă-ţi trece prin minte să-i etichetezi, nu, nu sunt ţigani! nici boschetari, nici aurolaci, nici cerşetori… sunt săteni. înstăriţi chiar! doar au vacă, au cal, au porc, au grădină, au lemne, au fân! şi boom tv!!! ce mai, sunt visul oricărui sociolog! :)

poate mai scriu un capitol aici…

 din categoria “la cererea ascultătorilor” :)

Văd roşu în faţa ochilor. Din spate năvălesc sunete la fel de stridente ca singurătatea de la masa mea. Rimelul şi tutunul au fost inventate de un daltonist! Mulţumită rotocoalelor de fum şi a genelor grele, deja văd verde în faţa ochilor. A, ba nu. E paltonul Danei. Dana Pălimaru. Colegă din generală. Dacă mă încordez puţin, îmi amintesc şi când e ziua ei de naştere.

Dar nu mă sinchisesc nici măcar s-o strig pe nume ca s-o salut. Pare de-a casei, iar eu nu-mi găsesc locul aici. Şi-n plus, dacă-mi deschid gura, se risipeşte efortul de a remixa gustul cauciucat de pepene galben cu stropul migdalat de amaretto din frappe-ul pe care-l explorez de la începutul serii.

Aşa că prefer să vorbesc cu mâinile. Trimit un sms de lamentare, încheiat foarte muiereşte, cu o replică de venă tăiată: “I miss my life. :(”. Aşa, şi? Crezi c-ai să primeşti imediat înapoi mesaj cu “Your life misses you too, honey. She says hi.”?!

Dacă n-aveai credit, ce făceai?! Poze. Da’ chiar! Cum am putut rezista o oră întreagă fără să mă ating de aparat? Inadmisibil.

Remediez situaţia cu cel mai la îndemână cadru edificator, cer nota şi mă grăbesc spre ultimul tramvai. În noaptea asta chiar îmi devirusez blogul!

Cafe Acaju, Iaşi, RO, 4 aprilie 2009

later edit:

ultimul tramvai a fost de fapt o plimbare nocturnă până acasă, însoţită, desigur, de credincioşii comunitari şi-ai lor covrigi în coadă, taximetrişti blazaţi, în aşteptarea vreunei curse miraculoase, şi, pe ici-pe colo, în câte-un Logan, câte-o pereche de îndrăgostiţi ce se buzunăreau cu nesaţ în câte-o parcare obscură – asta ca nu cumva să mă mai plâng de singurătate! :))

totuşi, seara cu pricina mă face să zâmbesc profesional, amintindu-mi că atunci mi-a fost dat să văd primul exemplu de outdoor  literally out of the box din onor dulcele-mi târg natal.

nu zic că n-or mai fi fost şi-nainte, ci doar că abia atunci am avut eu ochi pentru asemenea formă de publicitate; şi ce văd lentilele mele, văd şi lentilele aparatului meu! iată :D

ce-i trecut, îi bun trecut [good gone]

long time no enter

uite-un cânticel numai bun de revenire… online, că de revenit după B’estFest încă nu poate fi vorba :)

articol post-eveniment :)

da, a fost ziua mea. ieri, pe 27 :)

nu, n-am făcut caz din asta – nici înainte, nici în timpul, poate după eveniment, da’ mă mai gândesc :P

de vreo juma’ de zi îmi tot răsună-n cap o frântură dintr-un cântecel despre “Apolodor, faimosul pinguin tenor” al copilăriei unora dintre noi sau al cvasi-maturităţii altora dintre noi, coproducţie Gellu Naum (cărţile de versuri), Ada Milea (spectacolul!)

mi-e dor, mi-e dor… de fraţii mei din Labrador

mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor!!!

dar ce să fac, dacă mi-e dor?!

… şi a plecat Apolodor

empatizez cel puţin geografic cu pinguinul tenor, dar nu dau glas stării mele, îi dau enter! :))

vorba ‘ceea, oamenii sunt de două feluri: felu’ unu’ şi felu’ doi.

felu’ unu’ din meniul meu de ieri mi-a picat tare bine şi m-aş tot înfrupta din asemenea bucate alese – mai ales în zi de sărbătoare!

felu’ doi nu mi-a picat nicicum, în schimb m-a determinat să renunţ la desert, ceea ce, îmi imaginez, e tot cumva bine – digestie uşoară, stomac fericit, nu? :)

vă mulţumesc, vouă, tuturor celor care ieri m-aţi considerat o prioritate în viaţa voastră şi vă respect opţiunile tuturor celorlalţi care nu v-aţi abătut de la parcursul firesc al propriei existenţe cotidiene. cândva, poate voi învăţa şi eu să fac la fel, fără vreun cost suplimentar…

momentan, pare-se, îmi fac bagajele (că doar şi mie mi-e dor de fraţii mei de lâng-Obor!) şi-s, din nou, Fericită să ajut

B’estTest? B’estFriend la B’estFest!

Se spune că ce se întâmplă o singură dată, nu se mai întâmplă şi-a doua oară, căci doar o dată-i prima dată, însă ce se petrece de două ori, are toate şansele să aibă loc şi-a treia oară. Aşa şi cu voluntariatul pentru B’estFest. Mă număr printre foarte puţinii veterani "Fericiţi să ajute" încă din 2007, când B’estFestul se numea B’estival şi reprezenta un concept nou în rândul evenimentelor din ţară.

Experienţa acumulată la ediţiile anterioare îmi acordă acum ocazia de a împărtăşi cu tine, coleg mai tânăr, câteva reguli nescrise dar numai bune de întipărit în minte - pentru a evita îmbătrânirea prematură a organizatorilor, dar şi pentru a menţine voia bună a voluntarului.

Eşti elev/student, îţi place în vacanţă, dar deja stai degeaba şi ai început să oboseşti tot relaxându-te. Deci vii la B’estFest.. ai auzit că se lasă cu tot felul de concerte gratis, că te hrănesc organizatorii, că-ţi dau şi apă, şi tricouri, ba - culmea! - primeşti chiar şi bilete, drept recompensă pentru zilele de muncă. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult?!

Hai că-ţi spun eu, chiar dacă nu m-ai întrebat: satisfacţia lucrului bine făcut, atunci când se cere făcut. În voluntariat, salariul ţi-l primeşti de la conştiinţă, nu de la casierie - tocmai asta-i frumuseţea muncii voluntare în contextul unei crize financiare, nu? - ca atare, dacă la finalul unei zile de B’estTest eşti mulţumit că ai adus atâta apă la scenă cât a fost nevoie sau că nu-ţi lipseşte nicio pereche de căşti la Silent Disco, ori că poţi liniştit să treci pe lângă toaletele ecologice fără ca stomacul să-ţi bată obrazul şi să-ţi întoarcă spatele, poţi şi meriţi să-ţi încasezi porţia de B’estFest promisă, plus o primă de la trezoreria stării tale de bine.

"Fericit să ajut" nu-i doar mesajul de pe spatele tricourilor voluntarilor, de care face mişto orice tânăr cu un pronunţat simţ al limbii engleze ("glad to help" sună, totuşi, mai firesc, părerea mea…) ci este realitatea pe care o asortezi zilnic la o pereche de pantofi comozi - în timpul festivalului - şi-apoi o transformi în pijama, cu nostalgia serilor în care transpirai de te lichefiai tot patrulând de zor prin Romexpo.

Eu una aseară am dormit cu tricoul kaki de B’estFriend de anul trecut şi-ţi spun cu bucuria unui copil aflat într-un magazin de jucării că abia aştept să văd culorile de anul ăsta!

trandafiri de grădină

de vreo trei-patru săptămâni a crescut pe treptele unuia dintre magazinele mele de cartier o firavă florăreasă de ocazie şi de disperarea pâinii pe care o are de pus pe masă, mă gândesc. de fiecare dată când se întâmplă să ne intersectăm cererea cu oferta, are alte flori de grădină şi-alt copil în braţe.

aseară avea un prunc, o găleată de sânziene şi un braţ de levănţică
azi dimineaţă m-a trezit mirosul delicat de sânziene din vaza de pe birou, am călcat pe flori mici de levănţică ce se scuturaseră aseară pe covor şi-ascult o veche melodie dragă, în perfectă concordanţă cu starea mea nefiresc de matinală, dar şi cu dorul de boboci de trandafiri de grădină care-şi dau obştescul sfârşit la mine-n ulcică şi tot nu înfloresc, de încăpăţânaţi ce-s!

versurile aici. îs cu bătaie lungă, merită!…

mă întreb azi oare cu ce fel de flori şi copil vine? ;))

încă 20.00 de ani!

din partea casei!
pentru…

luminile din după-amiezile de luni,
îngerii care veghează şi-a căror dragoste vindecă
necontenita poftă de joc şi joacă

parcă ar fi, parcă n-ar fi, parcă am întineri
astăzi ai doar 20 de ani
(ecoul: 2000 de ani :)) :P)

însă cel mai important motiv dintre toate - de parcă ar fi vreodată nevoie de argumentări sau demonstraţii elaborate între noi :) - este acela că familia pe care ţi-o alegi şi pe care o preţuieşti o viaţă-ntreagă e constituită din prietenii adevăraţi, pe care atunci când îi ai aproape, ştii că nu eşti singur pe lume. restu’s formalităţi ce ţin de evidenţa populaţiei şi stângăcia personalului din maternităţi.

La mulţi ani, suflet-geamăn!
să cânte muzica încă 2000 de ani!