As putea sa-ti spun mult si bine despre aste lucruri: gandeste-te cat de multi dintre noi spun lucrurilor pe nume, in adevaratul sens al cuvantului. Cati dintre noi spun cu adevarat celor din jur ce simt despre ei si cat de des fac asta. Iar intre copii si parinti, intre soti ori frati - si nu numai - se presupune ca dragostea - de care-o fi ea - e mare. Atat de mare ca nici nu mai e nevoie sa si-o declare. Sau, in orice caz, nu indeajuns de des. Degeaba gesturi, degeaba zambete, degeaba imbratisari - sunt toate-n van fara cuvinte. Cati dintre noi s-au dus la cel iubit - cu atat mai putin la un parinte - intr-o zi obisnuita si fara nici un motiv sa-l stanga-n brate spunandu-i cat de mult tine la el ?! Probabil ca foarte putini. Si-atunci ne copleseste gandul ca poate n-am facut indeajuns de des acest gest ori nu l-am insotit si de cuvinte incat, pe masura ce trece timpul, ajunge sa ne copleseasca. Stilizand, nu e vorba decat de masti. Mastile pe care ni le punem zi de zi, cate una pentru fiecare dintre cei cu care ne vedem/intalnim, masti peste masti si iarasi masti. Intr-atat ne-am obisnuit cu mastile noastre care mai de care mai subtile ori mai stralucitoare ca aproape nu mai stim daca masca pe care o purtam acum e ultima sau se mai ascunde una dedesubt. Si cum am putea sa renuntam la masti si sa devenim vulnerabili in fata celorlalti cand tot ce te inconjoara te indeamna cu o alta masca ?!
Si uite asa as putea sa o tin mult si bine extinzand si divagand …
eu le spun mereu lucrurilor pe nume: le strig, le rostesc, mă adresez lor :)
şi nu mă sfiesc deloc de la manifestări ale afecţiunii în public sau în privat, absolut spontane.
şi-s chiar împăcată cu mine, pentru că nu mă aştept la reciprocitate sau sincronizare :)
dor însă ajungi să-ţi fie de c(in)eva care nu mai este (viu).
şi-atunci nu prea ai ce face.
măştile nu funcţionează în faţa oglinzii, oricât de aburită sau murdară ar fi oglinda şi oricât ai fi de indulgent(ă) cu propria persoană :)
Iuri on March 22nd, 2010
Cumatra, cumatra …
Oricat vei incerca sa ma convingi de sinceritatea-ti oricand/oricum/oriunde mi-e foarte greu s-o cred.
E ca in unele teste unde rasare cate o intrebare “nevinovata” gen “Ati spun vreodata minciuni ?” si, desi raspunsu-i evident, sunt unii care se incapataneaza in a incerca sa ma convinga cat de sinceri sunt ei. Pfff….
Cat despre dorul de c(in)eva care nu mai este pot sa-ti spun din proprie experienta ca exista modalitati prin care sa ti-l mai alini. Sunt chestii aproape la indemana oricui. Toata chestia este sa ai pe cineva care sa te ghideze si care sa stie pe ce “butoane” sa apese. La unii, una dintre modalitati se numeste “travaliu de doliu/despartire”. E greu si doare dar este eliberator !
In ce priveste oglinda, ai dreptate. Nelinistea mea e insa legata de existenta ei la unii (a se citi cei mai multi) dintre noi.
Parerea mea !
Iuri
on March 20th, 2010
As putea sa-ti spun mult si bine despre aste lucruri: gandeste-te cat de multi dintre noi spun lucrurilor pe nume, in adevaratul sens al cuvantului. Cati dintre noi spun cu adevarat celor din jur ce simt despre ei si cat de des fac asta. Iar intre copii si parinti, intre soti ori frati - si nu numai - se presupune ca dragostea - de care-o fi ea - e mare. Atat de mare ca nici nu mai e nevoie sa si-o declare. Sau, in orice caz, nu indeajuns de des. Degeaba gesturi, degeaba zambete, degeaba imbratisari - sunt toate-n van fara cuvinte. Cati dintre noi s-au dus la cel iubit - cu atat mai putin la un parinte - intr-o zi obisnuita si fara nici un motiv sa-l stanga-n brate spunandu-i cat de mult tine la el ?! Probabil ca foarte putini. Si-atunci ne copleseste gandul ca poate n-am facut indeajuns de des acest gest ori nu l-am insotit si de cuvinte incat, pe masura ce trece timpul, ajunge sa ne copleseasca. Stilizand, nu e vorba decat de masti. Mastile pe care ni le punem zi de zi, cate una pentru fiecare dintre cei cu care ne vedem/intalnim, masti peste masti si iarasi masti. Intr-atat ne-am obisnuit cu mastile noastre care mai de care mai subtile ori mai stralucitoare ca aproape nu mai stim daca masca pe care o purtam acum e ultima sau se mai ascunde una dedesubt. Si cum am putea sa renuntam la masti si sa devenim vulnerabili in fata celorlalti cand tot ce te inconjoara te indeamna cu o alta masca ?!
Si uite asa as putea sa o tin mult si bine extinzand si divagand …
Licurici
on March 20th, 2010
eu le spun mereu lucrurilor pe nume: le strig, le rostesc, mă adresez lor :)
şi nu mă sfiesc deloc de la manifestări ale afecţiunii în public sau în privat, absolut spontane.
şi-s chiar împăcată cu mine, pentru că nu mă aştept la reciprocitate sau sincronizare :)
dor însă ajungi să-ţi fie de c(in)eva care nu mai este (viu).
şi-atunci nu prea ai ce face.
măştile nu funcţionează în faţa oglinzii, oricât de aburită sau murdară ar fi oglinda şi oricât ai fi de indulgent(ă) cu propria persoană :)
Iuri
on March 22nd, 2010
Cumatra, cumatra …
Oricat vei incerca sa ma convingi de sinceritatea-ti oricand/oricum/oriunde mi-e foarte greu s-o cred.
E ca in unele teste unde rasare cate o intrebare “nevinovata” gen “Ati spun vreodata minciuni ?” si, desi raspunsu-i evident, sunt unii care se incapataneaza in a incerca sa ma convinga cat de sinceri sunt ei. Pfff….
Cat despre dorul de c(in)eva care nu mai este pot sa-ti spun din proprie experienta ca exista modalitati prin care sa ti-l mai alini. Sunt chestii aproape la indemana oricui. Toata chestia este sa ai pe cineva care sa te ghideze si care sa stie pe ce “butoane” sa apese. La unii, una dintre modalitati se numeste “travaliu de doliu/despartire”. E greu si doare dar este eliberator !
In ce priveste oglinda, ai dreptate. Nelinistea mea e insa legata de existenta ei la unii (a se citi cei mai multi) dintre noi.
Parerea mea !
Licurici
on March 22nd, 2010
da’ nici n-aş vrea să te conving de sinceritatea mea necondiţionată.
am spus doar că este autentică.
:)
Iuri
on March 23rd, 2010
evident !