L’ink

a little less Kultur, a little more haus

nici măcar nu-i vorba despre a fi ieşit în club în timpul săptămânii, sau că eşti singurul angajat de la o masă de studenţi – că doar au cântat cu toţii cu tine din tot sufletul “why don’t you get a job?” – sau că porţi un hanorac, în condiţiile în care toată lumea dansează şi se încinge – deh, când te sună frate’tu în puterea nopţii, alea 2 ore pe care le-ai obţinut de la el în urma unor negocieri argumentate se folosesc pentru a te odihni, nu pentru a te face toată-toată fashion – pentru că oricum hanoracul respectiv se dovedeşte adevărata vedetă a ringului la “start wearing purple”; sau că ai acumulatorii descărcaţi şi apelezi – ca niciodată până acum! – la fotograful clubului, sau că-i dai DJului un shot de tequila (culmea, cerut, în glumă, de colegul său de pupitru) după ce ţi-a găzduit geanta toată seara; ori că în drum spre baie, prin mulţime, te apucă unu’ de mijloc şi te dansează aşa, oleacă, pe ritmuri reggae şi zâmbeşti în timp ce-i dai drumul la mână, fără să vă fi uitat unul la faţa celuilalt, iar când ajungi la aer, auzi acelaşi Chop Suey pe care lucrai cu drag şi spor (mai mult drag, mai puţin spor) culmea, la aceleaşi ore, în urmă cu vreo două zile; ori de horele încinse înspre zori sau de taxiul în care aţi încăput 4 în spate, că v-a luat aşa, cel mai probabil înduioşat fiind de nămeţii pe care i-aţi escaladat ca să ajungeţi până la el.

nu. nu e vorba de nimic din toate astea, pentru că deja eşti de-a Casei. (I’m a Jamaican in New York…)

e vorba însă despre atunci când vrei să fii şi de-a casei tale şi îţi dai seama că nu ai la tine cartela de la interfon. în faţa blocului. la 4 dimineaţa. singură.

te duci fain-frumos la shaormeria de la colţ, ceri vreo două hârtii de bon fiscal neimprimate, pe care le umpli în timp ce-ţi ţin de urât o apă, o cafea şi-o prăjitura casei – mama ei de casă!

după care aştepţi să se facă o oră rezonabilă, ca să încerci să-ţi trezeşti vecinii la care poate ai să vezi lumină.

şi-n timp ce faci calcule ca să-ţi dai seama la ce număr de apartament ai putea să suni, iese cineva din scara blocului. binecuvântează-i, Doamne, pe pensionari, că-s matinali. cât de cât…

iar după ce intri în sfârşit în casă, nu mai reuşeşti să-ţi scoţi din cap maneaua care te-a întâmpinat atunci când ai intrat în shaormerie: “ce frumoasă este viaţa, când dansezi până dimineaţa”…

poftim kultură!

:)

şofer

Ricu: tu, mereu raţională
Licu: n-am de ales
Ricu: de ce nu?
Licu: pentru că n-am de ales
Licu: n-are cine mă repara dacă mă pierd
Licu: n-are cine mă găsi dacă mă stric
Licu: :)
Licu: şi viceversa
Licu: nu aparţin nimănui, ca atare singura bază e numai în mine şi-n capul meu de pe umeri
Ricu: păi nu este neapărat necesar că dacă renunţi la a mai raţionaliza totul te vei pierde sau strica
Licu: îţi permiţi să gândeşti cu inima numai atunci când mai ai una de rezervă, în pieptul altcuiva
Licu: :)
Ricu: tu încerci să-ţi trăieşti viaţa ca într-un rollercoaster, cu senzaţii tari, dar ştiind că eşti complet în siguranţă. De fapt viaţa e ca o şosea din România, periculoasă, plină de dobitoci, de gropi, de viraje nesemnalizate…
Licu: n-am carnet :D
Ricu: crezi că o să ajungi să ai o inimă de rezervă undeva dacă nu o să… nu o să… hmm.. nu o să iei carnetu’ ăla odată? :) 
Licu: e pe to do list în următoarea jumătate de an :))

o zi, trei toamne

chinezii au o sintagmă ce descrie perfect starea care mă însoţeşte deja de ceva vreme – “o zi, trei toamne”.

în mai puţin de şapte săptămâni au plecat de lângă mine şapte prieteni apropiaţi – unul mai departe ca altul, deşi distanţa măsurată în kilometri chiar nu mai contează; fie că se află acum la 250 km sau la 8000 km, tot departe sunt.

motivele fiecăruia sunt fără îndoială întemeiate şi se reduc la certitudinea că au plecat “spre mai bine” (studii, slujbă, sănătate), dar, din postura celui care rămâne, îmi ridic un mare semn de întrebare deasupra capului: cât de mult preţ pun(em) pe proximitate?

când te împrieteneşti cu adevărat cu un om, ajungi să îndrăgeşti tot ce-l înconjoară, te împrieteneşti cu familia sa, cu perechea sa, cu maşina, casa şi orice alt loc în care aţi împărţit vreo amintire, ba chiar şi cu animalul său de companie :) accesul la toate aceste elemente contribuie la crearea şi consolidarea sentimentului de familiaritate dintre voi, la acea complicitate subtilă care se naşte între doi oameni care ajung să se înţeleagă din priviri

or, plecarea unuia dintre cei doi îngrădeşte iremediabil accesul celuilalt la tot ce însemna familiaritate între ei pentru că elimină posibilitatea de trăi experienţe împreună – când prietenul tău bun nu e în acelaşi oraş cu tine, pur şi simplu nu ai cum să pui mâna pe telefon şi să-i spui că vii într-o oră pe la el c-un “six pack” şi-o veste sau că-l iei pe sus la o tură de oraş, că ai un dor de ducă nebun

distanţa în spaţiu ajunge s-o condiţioneze şi pe cea în timp: pe de-o parte începi să trăieşti în trecut, reiterându-ţi în minte şi-n suflet momentele trăite împreună, pe de alta, fiecare devine defazat faţă de celălalt, pentru că nu poate lua parte în timp real la orice i se întâmplă prietenului său, aflând doar post-eveniment. există şi cazurile în care plănuiţi de zor să vă vedeţi, stabiliţi detalii şi faceţi promisiuni de care urmează să vă ţineţi, dar oricum ar fi, tot nu mai trăiţi în acelaşi prezent – locurile diferite dictează ritmuri diferite

şi-atunci te întrebi din nou cât de mult preţ pui pe proximitate – în timp şi spaţiu! “o zi, trei toamne” descrie starea pe care o ai atunci când ţi-e dor de cineva atât de tare încât simţi că o zi durează cât trei ani…

rândurile de mai sus au valoare terapeutică doar pentru mine, dar invit pe oricine se regăseşte în ele să ia cuvântul

Sfântu Gheorghe, Capitala Verde a României

relaţia mea cu oraşul Sfântu Gheorghe este una atât de trainică şi frumoasă încât ne-am gândit în sfârşit s-o oficializăm :D şi cum pe facebook nu există încă opţiunea “in love with a city”, noroc cu Umbrela Verde că mă ajută să-mi exprim sentimentele!

ce-i drept, e o relaţie la distanţă, dar ne iubim mult, nu încape îndoială!
când ne vedem, el îmi oferă tot ce-şi poate dori o fată să primească: atenţie, experienţe noi, de fiecare dată, şi foarte multe amintiri, ca să compenseze faptul că nu ne vedem în fiecare zi

iar când află că vin, întotdeauna se pregăteşte ca de sărbătoare: iarna mă aşteaptă luminos, se făleşte cu salbe şi zorzoane care mai de care mai incandescente – aşa îmi arată el că străluceşte de bucurie că vin – iar vara mă aşteaptă răcoros, urmărindu-mi discret paşii prin parcurile sale, întotdeauna gata să-mi fure o îmbrăţişare

ce-mi place cel mai mult la el e că mă înţelege! ştie că va veni o vreme când nu-mi va mai fi poftă de hoinărit şi voi rămâne să-l locuiesc; de-aia nici nu mă cere de la mama, ştie că voi veni eu de bună voie.

iar până atunci m-aşteaptă, dragul de el, întotdeauna verde :)
cum să nu-l iubeşti?

la tăţi ni-i greu…

la tăţi ni-i greu… da’ reuşim în cele din urmă, cu puţin ajutor din partea prietenilor :D

despre înnoire

te înnoieşti, te îmbunătăţeşti, nu te schimbi. e ca atunci când îţi cumperi o pereche de încălţări noi pentrupicioare vechi, care te duc mai bine pe aceleaşi drumuri.

de câteva zile, iminenţa plecării pentru ceva vreme în ţările calde a unui prieten drag ne tot adună. aceeaşi mână de oameni din facultate – din când în când cu alte degete – la un pahar de vorbă sub o vie prietenoasă şi pitită din centrul Bucureştiului.

aşa aflu şi eu că prietena şi colega mea de cameră şi grupă s-a înscris la japoneză, după ce-a absolvit deja o facultate şi un master; sau că prietena cu care împărţeam cândva supe la plic pe palier are o “relaţie internaţională”, cum am numit-o noi, şi că va lucra în Belgia din toamnă; sau că prietenul cu care învăţam mereu în cămin la faimoasele noastre şezători cultural-seminar-narghilo-chitaristice iubeşte cu toată fiinţa lui, de câteva luni, şi vrea să emigreze în Canada; sau că prietena care ştim cu toţii că nu se orientează în spaţiu vrea să se vindece de-acest neajuns luându-şi carnetul – “categoria B plus şofer”, completează cel mai mucalit dintre noi.

râdem la ideea de miros de scutece de peste câţiva ani, smotocim mâţa şi/sau câinele de pe terasă, şi suntem fericiţi să ne fi regăsit, înnoiţi.

nimic nu-i mai firesc pe lume ca pretextul :)

we’re grown-ups now, huh?

astăzi este ziua unui coleg de la master, cu potenţial ridicat de prieten, care, cu puţină indulgenţă, mi-ar putea fi tată – sau măcar unchi, că vârsta i-o permite.
e prototipul omului cumsecade, dar are darul de-a te surprinde într-un mod atât de natural, că te dezarmează. şi nu, nu-şi arată vârsta, şi-o decide :P

cam cum ne arată comic strip-ul ăsta:)

La mulţi ani, Ioane! :D

time to grow an old friend

am o prietenă care mi-e tare dragă, are un nume aşa frumos şi cristalin, încât mereu consider oportun s-o alint cu diminutivele corespondentului masculin al prenumelui său sonor, eventual şi-n limbi străine :)

şi-am primit de curând de la ea o carte poştală personalizată, cu un mesaj la care m-am gândit azi, toată ziulica…

 

it takes time to grow an old friend.

da’ timpul ce-i, din ce-l alcătuim?

răbdare şi nădejde?

sau muncă şi perseverenţă?

ce-ar trebui să primeze în relaţiile interumane?

eu militez pentru răbdare şi nădejde, cel mai recent prieten al meu susţine munca şi perseverenţa – în orice. :)

pe măsură ce trec zilele însă, îmi dau seama că una fără toate celelalte trei, e teribil de incompletă.. cel puţin în cazul în care ceea ce-ţi propui să construieşti vrei să fie durabil, asemeni unei prietenii – cel mai zdravăn şi-n acelaşi timp perisabil dintre edificiile omeneşti.

it’s actually sexier when there’s less drama!

na, poftim! că doar ştii la ce mă refer!

I had no choice but to hear you
You stated your case time and again
I thought about it

You treat me like I’m a princess
I’m not used to liking that
You ask how my day was

You’ve already won me over in spite of me
And don’t be alarmed if I fall head over feet
Don’t be surprised if I love you for all that you are
I couldn’t help it
It’s all your fault

Your love is thick and it swallowed me whole
You’re so much braver than I gave you credit for
That’s not lip service

You’ve already won me over in spite of me
And don’t be alarmed if I fall head over feet
Don’t be surprised if I love you for all that you are
I couldn’t help it
It’s all your fault

You are the bearer of unconditional things
You held your breath and the door for me
Thanks for your patience

You’re the best listener that I’ve ever met
You’re my best friend
Best friend with benefits
What took me so long

I’ve never felt this healthy before
I’ve never wanted something rational
I am aware now
I am aware now

You’ve already won me over in spite of me
And don’t be alarmed if I fall head over feet
Don’t be surprised if I love you for all that you are
I couldn’t help it
It’s all your fault

lecţia de marketing de azi

power on, type password, launch browser, enter e-mail account, start reading.
this
evident, ca orice consumator împătimit, sun.
bună ziua, până când este valabilă oferta? (având în gând un deadline care să înglobeze ziua de salariu.)

şi primesc cel mai franc, senin şi restrictiv răspuns posibil: în limita stocului disponibil.
aşa se învaţă marketing, PR şi tot ce scrie pe diploma mea: zilnic, interacţionând cu oamenii.
frumoasă lecţie mi-am primit azi, n-am ce spune!